Primele imperii: Migraţia popoarelor

[LucianAdministrator]

Dintre toate invaziile migratorilor cu care s-a confruntat omenirea de-a lungul istoriei, cele din secolele III-VIII din Europa Occidentală au rămas în conştiinţa colectivă ca reprezentând “marile invazii barbare”, model prin excelenţă al distrugerii în toate planurile şi mai ales al bulversărilor axiologice.

Pentru istoriografie problema nu se poate pune, însă, în termeni atât de generali. Migraţiile acestei perioade pot fi privite din multiple puncte de vedere, de la a cerceta resorturile care au pus în mişcare masele, până la a înţelege consecinţele ultime ale fenomenului.

Popoarele semite si cele indo-europene

Ca si consecinta a venirii triburilor semite si indo-europene in Orientul Apropiat, in mileniul al treilea I.Hr. a avut loc o deplasare a polilor de putere. Triburile semite au venit din Arabia in valuri succesive, stabilindu-se in “Semiluna fertila”, regiune extrem de importanta care se intinde din Mesopotamia, de-a lungul coastelor de est ale Marii Mediterane, pana in Egipt. Prin 2400 i.Hr., akkadienii semiti au cucerit orasele-stat sumeriene si au format un imperiu. Canaaneenii s-au asezat in Palestina si au fondat orase-stat, la fel cum au facut si amoritii in Siria. In paralel cu migratia popoarelor semite, triburi indo-europene de origine iraniana au trecut muntii Caucaz si au ajuns in Mesopotamia, incepand cu invazia gutilor in 2150 i.Hr., care a dus la destramarea Imperiului Akkadian.

Popoarele marii si popoarele ecvestre

La inceputul secolului XII i.Hr., regiunea de est a Mediteranei a trecut prin schimbari profunde. Nici marile civilizatii, precum Imperiul Hitit, nici micenienii, minoienii sau canaaneenii nu au putut infrunta noul popor de navigatori si calareti. Termenul de “popoare ale marii”, prezent in documente egiptene si hitite incepand cu 1300 i.Hr., se refera la mai multe triburi diferite, cu origini controversate si in prezent.
Mergând până în perioada romanilor, succesul în lupte pentru aceştia este foarte important, iar pentru creşterea faimei şi renumelui conducătorului de oşti sau a împăratului romanii organizau sărbători ale triumfului însoţite de parade militare. Sunt construite ăn cinstea unor eroi sau a unor victorii în lupte arcuri de triumf, columne, trofee, altare sau statui ecvestre ale comandanţilor.

Ruralizarea

Oraşele Romei, cu bogăţiile lor, au fost ţinta predilectă a migratorilor. A jefui un oraş era o inepuizabilă sursă de bogăţii. Scăderea capacităţii militare a Imperiului, şi deci a forţei sale de a apăra oraşul, împreună cu imposibilitatea de a mai hrăni plebea şi cu apariţia colonatului, mută o parte din populaţia urbană în zonele rurale. Cei rămaşi în oraşe “se înconjoară cu ziduri”.

Cu toate acestea, chiar dacă nu se poate nega un fenomen de migraţie oraş-sat, lumea rurală nu se modifică substanţial. Singura consecinţă notabilă este creşterea ponderii agriculturii, chiar dacă mijloacele tehnice rămân acelaşi. Lucru normal, în contextul pierderii contactului cu marile “grânare” ale Imperiului.

De cealaltă parte, chiar dacă îşi modifică aspectul şi substanţa, oraşul subzista într-o stare cvasi-latentă. Guizot vede în ideea municipală cea mai importantă moştenire pe care “Cetatea eternă” o lasă Europei. Cum barbarii ignoră viaţa urbană, după primul şoc al invaziei, clasa citadină va fi prima care va profita de restabilirea păcii şi de faptul că nu mai are de ce se teme, chiar dacă de o relansare a oraşelor se va putea vorbi doar secole mai încolo.

Societatea. Fuziunea populatiilor.

Dacă structura politică a Imperiului Roman a dispărut o dată cu acesta, formele sociale au reuşit parţial să se păstreze în noile state întemeiate de cuceritori. Chiar dacă avem de a face cu două sisteme sociale substanţial diferite, barbarii nu au avut cum să impună propriul lor sistem din cauza unei clare inferiorităţi numerice. Cea mai pregnantă supravieţuire romană este, probabil, clerul care, la momentul botezului lui Clovis, era în întregime roman.

Cu toate acestea, venirea barbarilor a determinat o “suprapunere” artificială a două tipuri de societăţi. Încă de la momentul de început al migraţiilor au existat personaje care au considerat fuziunea drept soluţia optimă a crizei. Obstacolele par însă insurmontabile, căci, aşa cum am arătat mai sus, aproape totul îi opune pe barbari cetăţenilor romani. Totuşi, nu trebuie uitat faptul că “cetăţeanul roman” este un model uman care ar fi putut fi găsit cel mult în păturile superioare. Un locuitor din, să zicem, Peninsula Iberică, nu are decât prea puţine în comun cu acest model.

Fuziunea este uşurată şi de alte elemente, printre care pot fi amintite: adoptarea limbii latine de către romani, creştinarea lor, unele împrumuturi instituţionale din dreptul public roman şi, nu în ultimul rând, o admiraţie vie pe care barbarii o au pentru Cetatea Eternă.

Unii istorici consideră fuziunea încheiată în secolul al VIII-lea. Ea a însemnat premisa formării popoarelor Europei occidentale, acestea având cu precădere un adstrat germanic.

Concluzii

Este greu să tragi concluzii generale fără a degenera în truisme. Rolul barbarilor, în speţă al valului germanic, a fost deosebit de important pentru această parte a lumii. Ciocnirea între “civilizaţia cetăţilor” şi cea a triburilor a schimbat definitiv aspectul acestei lumi. A spune că a fost “bună” sau “rea” înseamnă a face judecări de valoare care nu îşi au locul în istorie şi, mai mult, înseamnă să faci o istorie “a ceea ce ar fi putut sa fie”, pe cât de inutilă, pe atât de înşelătoare.

Cunoscuta controversă, care a animat aceste pagini, între istoricii “romanişti” şi cei “germanişti”, poate fi considerată ca reprezentând teza şi antiteza. Sinteza nu este decât un alt fel de a spune că adevărul rămâne undeva la mijloc. Fiecare personaj al acestei “drame” a avut geniul şi scăderile sale. Meritul unora este de a fi ştiut să păstreze şi să perpetueze o moştenire, pe când meritul celorlalţi este de a fi adus un suflu nou în acest “corp” ostenit. În fond, cum această invazie nu a fost prima şi, probabil, nici cea mai puternică, ne putem gândi că barbarii au fost “primiţi” atunci când totul era deja copt pentru marea schimbare.

Alungati de sciti, cimerienii s-au aliat cu asirienii si au distrus Regatul Urartu. Au fost inapoi impinsi in Asia Mica, unde i-au invins pe frigieni, fiind infranti la randul lor de lidieni. Pana in jurul anului 100 i. Hr. , scitii au controlat zona Ucrainei de astazi, insa au fost asimilati ulterior de populatii nomade de calareti, recum sarmatii.